Am pierdut o parte din mine!

Duminica a fost prima tranzactie majora pe care am reusit sa o fac vreodata, tranzactie ce avea sa-si lase amprenta din ce  in ce mai mult asupra mea. Pe cat de incantat eram initial de ideea ca voi vinde tractorul, pe atat de „melancolic” am devenit atunci cand am vazut clientii la mine in ocol. Dupa indelungi discutii a venit si momentul in care trebuia facuta proba tractorului, moment in care mai ca imi veneau lacrimile doar gandindu-ma ca il voi pierde. Ce-i drept m-am bucurat extrem de mult in clipa in care am auzit din gura clientului ca nu a mai condus un tractor care sa mearga asa bine de mult timp. Bucuria avea sa dispara cateva minute mai tarziu, in momentul in care mai hotarat ca niciodata a spus ca il va cumpara. Ma gandeam ce si cum sa fac sa il impiedic sa il mai cumpere pentru ca nu vroiam sa imi „impart” copilaria cu altcineva, la urma urmei acel tractor facand parte din copilaria mea fiind primul lucru pe care am invatat sa il conduc, petrecandu-mi vara prestand diferite munci agricole.

Intr-un final m-am dezmeticit si mi-am dat seama ca e mai bine sa il vand pentru ca deja a imbatranit, avand 12ani de munca intensa si vor urma sa se strice din ce in ce mai multe piese de pe el de acum incolo.

Momentul culminant a fost atunci cand a trebuit sa il duc „pe ultimu’ drum” catre camioneta ce urma sa il transporte in Gorj, la casa viitorului posesor al copilariei mele. Sentimentul a fost atat de intens si nu l-am mai simtit de cand a murit bunica-mea.

Odata cu tractorul am vandut si:
-mecanica invatata pe el
-cateva zeci de injuraturi si sfinti (unii inventati chiar de mine)
-cateva lectii zdravane de condus
-500 de ore din viata mea

Dar ce este mai important si ma face sa trec mai usor peste asta e gandul ca urmeaza sa imi cumpar un tractor strain, puternic si mai bun decat clasicul Universal 650-M pe care l-am vandut. Cu toate astea ma simt ca si cum as fi pierdut o parte importanta din mine.

Read Full Post »

Prietenii…

Prietenii sunt niste persoane foarte dragi carora le datoram foarte multe sentimente.Daca ar fi sa ii caracterizam ii putem caracteriza in foarte multe cuvinte.

Ei sunt persoanele in care avem incredere deplina si carora le putem spune tot fara a avea vreun regret.Ei sunt cei care ne fac ziua mai frumoasa si ne fac sa radem.Ei sunt cei care inchid de multe ori ochii sa ne ierte slabiciunile si pe care ne putem baza oricand ca vor fi „atunci” si „acolo”pentru noi.Ei sunt care fac parte din viata noastra si cu care petrecem cele mai inedite momente si de care ne leaga foarte multe amintiri.Ei sunt cei care te cauta atunci cand nimeni altcineva nu o face.Ei sunt cei cu care poti petrece ore in sir vorbind la telefon chiar si atunci cand pare ca nu ai subiecte de discutie.Ei sunt cei care dau sens vietii tale si  fara de care nu am fi la fel de”impliniti”. Ei sunt cei pentru care ai face orice si pentru care ti-ai risca poate si viata.Ei sunt cei cu care te poti bucura de fiecare clipa indiferent de loc sau timp.Ei sunt cei care dau suflet oricarei amintiri si pe care nu ii vom putea uita niciodata ! Ei sunt cei care ne suna doar ca sa ne auda vocea sau sa ne spuna o vorba buna. Ei sunt cei care atunci cand esti jos te ridica si care sunt alaturi de tine si la bine si la rau. Ei sunt cei care te critica atunci cand gresesti pentru a te indrepta. Ei sunt cei carora ar trebui sa le fim profund recunoscatori pentru simplu fapt ca exista in viata noastra !

Dar asa cum orice padure are uscaturile ei asa si prietenia poate avea suisurile si coborasurile ei. Niciunul dintre noi nu este perfect si daca toti am intelege asta ar fi nemaipomenit. Trebuie sa ne acceptam unii pe altii asa cum suntem si sa incercam sa ne ajutam reciproc pentru a ne perfectiona.

Se intampla insa din cand in cand ,cand o persoana din aceasta „amicitie” sa greseasca.Atunci se chinuie din rasputeri pentru a-si recupera tovarasul.Nu de putine ori s-a rupt o relatie de prietenie din acest motiv, multe persoane fiind mult prea orgolioase pentru a recunoaste o parte din vina.

Nu exista insa prietenie in care sa nu exista certuri sau neintelegeri. Acolo unde nu exista numai prietenie nu se poate numi. Uneori suntem atat de incarcati emotinal incat suntem dispusi sa punem capat unei astfel de relatii fara a ne gandi daca e o solutie sau o alegere buna. Faptul ca poti uita o persoana este un mit.Nu putem uita pe cineva la care tinem enorm de mult niciodata si de asemenea nu putem sterge cu buretele amintirile care ne leaga.

Multi vin insa putini si raman.Unii pleaca din viata ta altii raman pentru totdeauna.

Si acum imi vine in minte o intrebare :  Oare stim sa pretuim prietenia si sa ne bucuram de tot ceea ce vine cu ea?

Asadar acestea fiind spuse vreau sa imi cer scuze pe aceasta cale de la o prietena careia i-am gresit si sunt in stare sa fac orice pentru a repara greseala.

Read Full Post »

Copil Fiind(II)

Vreau sa continui seria de articole din categoria „Copil Fiind”.Asadar, astazi va voi povesti cum am reusit sa ma las de singurul sport pe care l-am practicat vreodata cu placere.Defapt este chiar singurul sport pe care l-am facut la un nivel mai inalt decat „curtea blocului”.Si aici vorbesc de Tirul Sportiv.Am auzit de el cam de la varsta de 10-12 ani cand imi spunea o colega prietena ca merge la antrenamente la „Tir”.In mintea mea ma gandeam ca merge nu stiu unde si invata sa conduca tirul[repet 10-12 ani].In clasa a 6 sau a 7-a insa, nu mai tin minte exact,ne-a dus profu’ de sport sa tragem cu pusca.Primii 7 care trageau cel mai grupat puteau sa faca tir de performanta.Mnah norocu prostului ca am fost fix pe locul 7.Imediat ma intreaba colegii daca merg sa practic in continuare sportul.Eu nici nu ma mai gandeam sa nu merg.Ma vedeam deja soldat sau cine stie ce lucruri mai imi treceau prin cap.Eu???Eu? Care am vazut arma doar la televizor si pe tarabele tiganiilor cand erau evenimente de genul zilei unui oras?[da….nu am avut in copilarie parte de pistol cu bile.Primul pistol cu bile l-am cumparat de la ghereta din fata blocului pe la 9 ani, pe ascuns, sa nu il vada ai mei si al doilea dupa ce m-am calificat la tir pentru a ma „antrena”].

Bucurie mare asadar  in familie ca fac si eu un „sport” si nu mai stau acasa sa pierd vremea[cu exceptia lu’ maicamea care isi facea griji].Dupa o perioada de mers la tir ajung sa particip si la concursuri[la unul am reusit sa iau locul 3….Din 3 🙂 ].Intre timp am avansat si am primit pistol.Gata cu pusca,eu un pusti la 110 cm si 30 kg sa „rup” o pusca cat mine si sa o incarc nu era foarte usor.Pana intr-o zi de miercuri[parca] cand m-am dus la „antrenamentele” care constau in 20 de ridicari cu mana stanga/dreapta de pistol(pentru a nu mai tremura mana)si la sfarsit trageai cate 10 alice.Insa acel antrenament a fost un pic special.Cand sa trag cu prima alice a venit un „camarad” de antrenamente si mi-a intins mana sa am dam noroc.In acel moment in mana stanga aveam pistolul si inconstient fiind am dat noroc cu mana dreapta iar dintr-o data s-a declansat focul si alicea nu a  mai ajuns la tinta ci s-a dus mai jos,in tabla,de unde a ricosat si a trecut fix pe langa urechea „camaradului” meu.

In acel moment mi-am dat seama ca sporturile de ORICE natura nu sunt de mine si m-am lasat si de acel sport.

Read Full Post »

Copil fiind…

Copil fiind imi placea sa fac ce le place sa faca la toti pustani de 10-16ani, adica sa ma joc pe calculator.Probabil m-as fi jucat si astazi daca nu intervenea ceva… un UPDATE la joc  facut in principiu sa faca jocul mai frumos,mai placut(pe langa faptul ca sa scoata compania inca o gramada de bani de pe gameri).Eu eram pasionat de World of Warcraft.Cam un an de zile sufeream,ma luptam,pierdeam nopti si multe alte lucruri doar pentru a-mi face caracterul mai puternic.La inceput am avut un caracter slab,de noobi incepatori.M-am chinuit cam 3 luni sa il fac cat de cat puternic dupa ce m-am imprietenit cu un alt copil tot asa de vreo 12-13 ani.Dupa multe ore virtuale petrecute impreuna pe server,el fiind mai siret, m-a luat cu zaharelul si mi-a spus ca daca ii dau contul meu o sa mearga cu caracterul meu in nu stiu ce loc secret si imi va face rost de niste armuri foarte faine.Eu fiind un pustan fara experienta vietii, auzind acestea i-am dat contul, a intrat si dupa o ora cand sa imi vad armura cea fermecata,magica,a disparut cu tot cu cont.Am inceput cu dumnezei,sfinti,morti si multe alte lucruri inventate pe loc.Cam o saptamana nu puteai vorbi cu mine insa mi-am spus ca nu las eu un joc atat de frumos pentru un fraier si am inceput si mai ambitios un caracter nou,forte noi,si multe altele.Fiind pe un server privat(faci level mai usor)si avand experienta am facut de la level 1-70 in doar 7 zile.Iara nopti pierdute, raiduri,sa vezi unele creaturi de mai multe ori decat pe parinti si multe altele.Si in 2-3 luni eram mai tare ca niciodata.Era cam mai-iunie cand mi-am spus in gand:”A venit vremea sa il prind pe marlan” Am inceput sa vorbesc cu aceea persoana care mi-a furat caracterul din nou spunandu-i ca o luam de la inceput, il iert si multe altele.De data asta aveam eu mai multa experienta(nu aveam niciunu defapt).Dupa un timp i-am spus ca ii donez 8$ pentru niste armuri(care erau cu putere infinita)ca sa vada ca l-am iertat.Imi da contul, parola…incepeam sa tremur de bucurie,ochii mi se roteau ca bilele de biliard,eram foarte fericit pentru ca am pus mana pe un cont pentru care nu muncisem deloc.Atat de entuziasmat am fost incat am pus o parola aleatorie pe care am uitat-o pana a doua zi.Insa nu am suferit asa mult din simplul motiv ca m-am razbunat…vorba aia:”razbunare,dulce razbunare”.Insa dupa un timp toata acea aura care ma tinea lipit de calculator a disparut.S-a trecut de la un patch la altul si s-a schimbat aproximativ totul la joc.Asa ca am reusit sa scap de socializarea virtuala si sa incep sa imi fac prieteni cu care sa ies in oras si sa imi fac mult mai multe amintiri memorabile decat daca as fi captiv intr-o lumea virtuala.

Read Full Post »